marți, 6 noiembrie 2012

Jurnalul roz cu epoleți: Fila de început



12 februarie 1983, Școala Militară de Ofiţeri Activi “Nicolae Bălcescu” Sibiu, ora 14.15.

Cu o întârziere de 2 ore și un sfert, lista candidatelor admise pentru cursurile de 6 luni la Școala militară fusese în sfârşit afişata. Fix peste o oră aveam tren înapoi la Bucureşti, aşa ca în loc sa vânez un loc bun în faţa panoului  de unde să pot citi rezultatele,  mă ocupasem cu strângerea bagajului.  Acum mi-era imposibil să străbat  marea mulţime fremătătoare  de candidate,  elevi din scoala şi părinţi care se înghesuiau să vadă cu proprii ochi tabelul cu admisele. Căutînd să găsesc o breşă prin care să pătrund totuși carând și  un ditamai  geamantanul după mine,  am zărit-o pe Maria, o fată din Craiova, venită ca și mine să dea examen la Școala militara. Pe parcursul celor 8 zile petrecute aici la Sibiu, fusesem colege de dormitor. Acum, sărăcuța, se străduia cu greu să iasă din mulțime, trăgîndu-și hainele   după ea.  Avea ochii în lacrimi:
-      Ce-ai făcut?, am întrebat-o instinctiv de cum s-a apropiat de mine.
-      Nimic, mi-a răspuns supărată, am picat, fir-ar a dracu de treabă! Şi tu la fel. Am picat amândouă…
-      Măi, ești sigură?
-      Nici un dubiu: suntem muuuult sub linie!
Mi-a căzut cerul în cap ! Primul impuls a fost  să mă arunc cu tupeu în mulţime  şi ajung la panou. Să văd eu negru pe alb. Apoi m-am resemnat. Ce rost mai avea? Măcar să apuc să prind trenul. Pe urmă, 5 ore  pâna la București o să am timp destul să mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, să despic firul în patru ca să imi dau seama unde am  dat-o în bară şi să îmi şterg din minte speranţele încolţite, ca să pot reveni la viaţa pe care o lăsasem acasă.
Îmi părea rău să plec aşa, a fugă de ochii lumii, dezamagită si înfrintă. Adevarul era ca nu mai aveam  timp să schimb nici o vorbă cu nimeni , să pot comenta, să mai aflu şi alte informaţii, măcar media  cu care am picat. Deși îmi spuneam că cele mai multe fete sunt în situația mea, acest gând nu mă consola deloc.  Mi-ar fi plăcut să fi aflat  dacă din grupul celor pe care le cunoscusem aici fusese admisă vreuna. Nu ştiu de ce mă frământa ideea asta, că nu m-ar fi ajutat cu nimic să mă simt mai bine. Poate ar fi umplut puţin golul din sufletul meu. Sau poate nici atât. 
Aleea spre ieşirea din cazarmă se umpluse de lume care roia în toate direcţiile. Peste zumzăitul general, de undeva din spatele meu ţîşneau ţipete de bucurie şi râsete. Probabil ale fetelor care intraseră.  Mi s-au parut penibile, grotesti, stridente şi teatrale dar, evident, era doar impresia mea de om amarât.  Mă gândeam la ce vor zice părinţii mei când vor afla…Amândoi m-au încurajat să ma prezint la examen. Erau siguri că voi reuși. Din motive de serviciu  nu m-a însoţit niciunul la Sibiu. Și chiar dacă ar fi putut să o facă, n-aș fi vrut eu: la 19 ani eram destul de mare să mă descurc şi singură. Aici, însă, era plin de părinți, iar pe parcursul examenului au fost mai multe momente în care am simțit  și eu nevoia de a-i avea lângă mine.
S-a întâmplat chiar din a doua zi de la prezentare. Deşi fiecare dintre noi  făcuserăm o dată vizita medicală în garnizoanele de reşedinţă, trebuia să ne mai supunem unui examen clinic la Spitalul Militar din Sibiu. Se zvonea că se  urmărea reducerea numărului mult prea mare de candidate, pentru cîte locuri fuseseră scoase la concurs. Ceea ce era real: pentru 32 de locuri la infanterie si 8 la intendenţă, se prezentaseră peste 400 de fete. Concurență mai mult de 10 pe loc!
Verificarea medicală s-a făcut la sânge-cum se spune. La Chirurgie, doctorul mi-a analizat cu minuţiozitate până şi degetele de la picioare. Mi s-a părut ciudat când a  dictat asistentei să-mi scrie  pe fişă ca aș avea niste  formaţiuni plantare la piciorul drept. Dar, neîntrebându-mă nimic în legătură cu asta, nu mi s-a părut a fi ceva grav, de luat în seamă. După aproape 6 ore epuizante de examinări, de  alergătură de colo-colo şi așteptare  pe la uşile cabinetelor, am aflat că eu și  încă vreo 30 de fete am fost declarate  inapte şi deci respinse. Ni se sugera  să plecăm acasă.  Ceea ce unele au şi făcut. Eu eram  in stare de șoc; de când mă hotărâsem să devin ofiţer, cel mai mult mă temeam de probele scrise la istorie (materie care nu mă pasiona prea mult) şi matematică (pentru care eu, de formaţie umanistă, nu aveam nici o înclinaţie). Nici o clipă nu am crezut că nici măcar nu voi  ajunge pâna la ele. Comandanta de pluton, cu o grija aproape maternă,  ne-a sfătuit să facem contestaţii.  Unele  picasera la proba cântarului: erau subponderale . “Fetelor, mâncaţi bine azi , iar mâine beți multă apă înainte de cântarire ca să  ajungeţi la greutatea de barem!” . Mie  mi-a adresat o privire compătimitoare: “Ce-s astea, formaţiuni plantare?” Am ridicat din umeri. „Te deranjează dacă văd şi eu piciorul?” Mă dezbrăcasem si mă îmbracasem de zeci de ori în acea dimineață , asa că ce mai conta încă o dată? Oricum moralul meu era sub nivelul mării. M-am descalţat din nou. Da, aveam la degetul mic o bătătură, o acumulare de piele moartă pe care o curăţam periodic după baie. Era vina mea că în ultimul timp nu mă mai ocupasem de ea: nu mă durea, nu mă deranja.  “ Te invaț eu ce sa faci: mergi la Coaforul de la Dumbrava şi vorbeşte cu doamna Sofi de la pedichiură să-ţi scoată bătătura. Spui că vii din partea mea. Să nu pleci acasă, ai înţeles?”
Şi n-am plecat. Am trecut  fără probleme de comisia de contestaţii. Seara am vorbit cu ai mei la telefon din oraş. Erau mai fericiţi decît mine, iar mama mă ameninţa că îşi va lua 2 zile libere de la serviciu să vină la Sibiu. I-am spus să stea liniştită acasă că de acum incolo nu-mi mai e frică. Minţeam, evident, dar…ce era să-I zic? “Mâncarea e bună, mamă?”m-a mai întrebat. “Acceptabilă până acum, i-am zis, dar mâine avem sarmale la prânz, aşa că abia aştept!”
În următoarea zi am dat probele sportive. La săritura în lungime şi aruncarea grenadei nu am avut probleme. Am fost dintotdeauna o fire sportivă , dar cu toate astea aveam un stres: proba de 800 de metri. La capitolul alergare de rezistenţă  nu prea stăteam bine. Toată luna ianuarie încercasem să ma antrenez  pe străzile  din Drumul Taberei,  dar era crunt: cînd gheţuş, când ger. Iar la Sibiu în februarie iarna e în toi şi temperaturile  sub 0 grade.  Se lipeau nările când inspiram.
După trecerea obstacolului numit vizita medicală, multe fete prinseseră curaj să se arate stăpâne pe situaţie. Unde mai pui că pe la colturi circulau atîtea zvonuri legate de cele care aveau “pile”...Una dintre ele, înaltă, cu picioare lungi şi un trening galben, pe spatele caruia scria C.S.S. Mediaș, se lăuda că vrea să scoată chiar un record personal la acestă probă. Am privit-o cu invidie: făcea atletism şi deci, era în elementul ei. Ironia sorţii (sau poate norocul meu) a fost să pic cu ea în plutonul  de alergare. Prima mea reacţie a fost să mă panichez. Apoi, mi-am spus în sinea mea, că daca mă voi ţine aproape de ea, garantat voi scoate un timp bun, sub baremul care mi se părea de neatins. Nu prea știam cum voi face lucrul ăsta, dar am decis să încerc. După fluierul de start, nimic nu a mai contat  pentru mine in afara  treningului galben care s-a instalat pe prima poziție de la începutul cursei. N-am mai simţit nici gerul, nici greutatea în respirație, nici efortul imens pe care l-am făcut: mi-am urmărit ţinta cu înverşunare, hotărâtă să nu las prea mult loc între mine şi ea. Când am trecut linia de finish, îmi țiuiau urechile și nu puteam să-mi stabilizez vederea: imaginile  imi jucau încă în faţa ochilor încărcați de lacrimi din cauza frigului. Apoi am conștientizat cât de greu respiram. Eram roşie la faţă ca racul  şi aveam senzaţia că stomacul  vrea să-mi iasă pe gură. A fost prima şi ultima oară când mi s-a făcut rău de la efort. Toata ziua am zăcut si n-am mai putut să mănînc nimic. Nici măcar sarmaua pe care Maria mi-a adus-o de la sala de mese știind cât de mult mi-am dorit-o.  În schimb, la proba de rezistență am ieșit a doua in pluton, după treningul galben, iar timpul scos de mine a fost in primii 10.  Stabilisem si eu un record personal.
Dintre toate probele date, examenele scrise s-au dovedit a fi  cele mai banale.  Sigur ca nu au fost lipsite de emoţii, dar nu au avut nimic spectaculos. Am rezolvat de fiecare dată toate subiectele. Rămînea problema corectitudinii răspunsurilor, dar măcar aveam satisfacția că –dupa atâtea peripeții la probele eliminatorii- dusesem examenul până la capăt, teafără şi încrezătoare în șansa mea. În fiecare seară, în pavilionul în care eram cazată, se consuma cel puțin o dramă din rândul celor pentru care examenul se terminase și plecau acasă.  Uite așa au picat mai mult de un sfert din numărul iniţial de candidate.
Acum era rândul meu să plec. Mi-am privit ceasul: 14.45. Trebuia să mă grăbesc să caut un  taxi şi să ajung la gară. Precis ca acolo mă voi întîlni cu multe alte fete cu care voi dezbate pe drum problema examenului. Sau lîngă care voi tăcea tot drumul…
Dintr-o dată, în faţa mea apăru  Augustin, un elev-sergent, consătean cu o altă fată cu care stătusem în dormitor.  Ieșise cu noi  într-o seară să ne arate oraşul şi să ne mai dea sfaturi ca de la veteran la recruți…
Luă poziţia drepţi şi, salutând cu mâna la bonetă, începu să turuie regulamentar,  cu faţa toată un zâmbet:
-               Tovarășă elevă Gabriela D., am onoarea să vă felicit pentru admiterea in Școala Militară!
Nu știu la ce se aștepta el de la mine, dar la cît de  supărată eram gestul lui mi s-a părut atât de caraghios încât- fără să îi adresez nici un cuvânt - am întins braţul și l-am împins ca să-l îndepărtez din calea mea. “Ce gafă! Și el, ce tolomac!  Cum să vii să-mi spui asta, înainte să te interesezi  dacă am fost admisă sau nu­?”
Văzîndu-mi şi valiza, băiatul mă întrebă mirat:
-          Dar unde te duci cu valiza?
-           Nu ești prea perspicace, I-am raspuns cu ţâfnă, indispusă de penibilul situaţiei, la gară, acasă la Bucureşti.
-          Păi, te anunţ că fetele admise trebuie să  meargă să vorbească cu comandantele de pluton şi să li se ia măsurile  pentru uniforma militară.
-          Ce-ai, mai omule, ce nu înțelegi? Tu nu şti că am picat examenul?
Augustin ma apucă de umeri și mă zgîlțîi ușor:
-          Cum l-ai picat, fată? Pe ce tabel  te-ai uitat? L-ai luat, eşti a 8 a pe listă, te-am văzut cu ochii mei . “

Deşi se puteau şi mai multe, două şocuri în aceeaşi zi au fost suficiente pentru zdruncinarea confortului  meu psihic. Mi s-au tăiat picioarele şi am simţit nevoia să mă aşez pe valiză: “Tu vorbeşti serios? Dacă mă faci să mă întorc degeaba, te blestem!
Da, vorbea serios. Fusesem admisă. În supărarea ei, Maria  ma confundase cu o alta  Gabrielă care picase.
Dacă aș mai fi avut putere, aș fi râs și eu și aș fi strigat de bucurie., fără să mi se mai pară grotesc, penibil şi teatral!
Cât  despre trenul de la ora 15.15, nu mi-a mai păsat: mă urcasem deja într-altul, mult mai important!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu